Despre multiplele fețe ale schimbării, la Inspiro 2018
Circa 250 de manageri din industriile de retail și FMCG din România și-au dat întâlnire pe 12 iunie, la Hotel Radisson Blu, la cea de-a opta ediție a Inspiro Conference pentru a descoperi împreună povești în care schimbarea a reprezentat cuvântul-cheie. 
Tema-umbrelă a acestei ediții a fost “small changes, BIG IMPACT”. Trăim vremuri în care toate se schimbă în jurul nostru - tehnologia, societatea, viețile noastre personale. De fapt, singura constantă este schimbarea. Speakerii au îmbrăcat pe rând în cuvinte acele momente în care o decizie, o idee, un proiect – aparent de mică amploare – au dus în final la rezultate nebănuite.
Povestea schimbării - Alex Dima, Jurnalist
”Astăzi vorbim despre schimbare, despre implicare și cel mai probabil în timpul pe care îl voi petrece pe scenă vă veți enerva pentru că, știm cu toții, lucrăm cu materialul clientului. De-a lungul timpului, am realizat că avem un păcat, comoditatea. Am învățat să nu ne pese și să trăim în confort. Dar câți dintre dvs. s-au întrebat ce e dincolo de perete, la o distanță de doar 20 de centrimetri de noi? Cred că de aici ar trebui să înceapă schimbarea”, a subliniat Alex Dima.
Și pornind de la ideea că schimbarea trebuie să pornească de la fiecare dintre noi, de la schimbarea atitudinii, Alex a adus și câteva exemple concrete de lucruri pe care le-a putut schimba prin emisiunea pe care o realizează de mai bine de 10 ani. ”În primul rând a fost vorba despre o schimbare de mentalitate. După un singur material despre tăierile ilegale de pădure, am salvat 20.000 de hectare și după un alt material, toți oamenii care au apărut în emisiune au fost arestați. Cred că cea mai bună caracterizare mi-a făcut-o fiica mea, când a spus că «tati prinde hoți la televizor»”, a mai punctat Alex.
Și aceasta este doar una dintre poveștile care au reușit să genereze schimbare. ”Cred cu tărie că rezistăm datorită unor celule vii, unor oameni drepți care fac lucruri și pentru ceilalți. E vorba despre implicare. Secretul emisiunii este implicarea. Noi râdem cu oamenii, plângem cu ei, păstrând totodată un echilibru”, este de părere jurnalistul.
De altfel, el i-a îndemnat pe participanți să găsească un proiect oricât de mic și să schimbăm împreună țara asta. ”Haideți împreună să căutăm motive pentru a spune: România, te iubesc! Și dacă nu le găsiți haideți să le construim pentru că în România sunt și locuri care funcționează și să spui România, te iubesc. Și aceste locuri și oamenii din spatele lor sunt punctele mele de reper atunci când mă duc foarte jos”, a concluzionat Alex Dima.
O prezentare compusă din muzică și cuvinte despre eșec și succes în industria bunurilor de larg consum. Aceasta a fost propunerea făcută audienței de către James Simmons, cel care conduce din septembrie anul trecut operațiunile Unilever South Central Europe. Astfel, James a conectat o primă melodie la ideea potrivit căreia angajații care sunt mulțumiți la locul de muncă pot livra rezultate nebănuite.
“Aceasta este întrebarea care e în mintea tuturor. Cum creăm într-o organizație sentimentul de apartenență? Noi, ca lideri de business, avem obligația să găsim însemnătatea, substanța în acțiunile noastre. Nu suntem aici doar pentru a livra cifre, ci pentru a crea o societate mai bună pentru consumatorii noștri”, a susținut James.
Acesta a mai spus că organizațiile trebuie să aibă aceeași înfățișare cu societățile pe care le servesc. Prin urmare, liderii au responsabilitatea de a crea un spațiu în care toți își pot găsi locul indiferent de culoare, de sex sau orientare sexuală. “Este vorba despre a crea un mediu în care indivizii să fie ei înșiși. De aici vine imaginația, ai mai multe idei în companie pe care le poți transforma în proiecte de succes. Avem nevoie în companii de diversitate, altfel ne vom bloca în aceleași idei”, a completat James.
O altă piesă importantă în puzzle-ul organizațional este, în opinia sa, echipa. Și nu una oarecare, ci o echipă mare și puternică. La acest ingredient se adaugă și existența unui plan bine definit, de la care membrii echipei nu trebuie să se abată. “A avea un plan trebuie să fie un proces dinamic, permanent. Trebuie să fii agil și să nu pierzi din vedere unde vrei să ajungi”, a mai menționat James.
El și-a încheiat discursul vorbind despre experiența sa în calitate de CEO al Unilever Haiti, locul unde a realizat cu adevărat rolul companiilor într-o societate. “Am dezvoltat acolo o rețea de femei-antreprenor, câteva mii, care vindeau produsele în mediul rural. Acest simplu act le-a permis să își mențină copiii, în special fetele, la școală. Vom construi o fabrică acolo anul viitor. Trebuie să ajutăm sociețățile în care activăm, astfel încât să putem funcționa bine ca și organizații. Putem face împreună o diferență uriașă”, a conchis James.
În cele puțin peste 20 de minute, Irina Măndoiu a făcut stop cadru pe unele dintre cele mai importante momente din cariera ei de 13 ani la Albalact.
Din capitolul “EU”, Irina nu s-a ferit să vorbească despre începuturile ei în companie. „Primele luni au fost un coșmar, nu credeam că o să rămân aici. Se întâmplau foarte puține lucruri pentru ceea ce-mi doream eu și nu exista nicio dinamică, nicio energie. Era o companie mică, avea 12 milioane euro cifră de afaceri când m-am angajat eu, astăzi are peste 130 de milioane de euro”.
Cu o valiză de cuvinte așezată permanent lângă birou ce conținea: „îmi doresc mai mult”, „îmi place ce fac” sau „sunt determinată și o să reușesc”, „Doamna de fier” de la Albalact a început să primească provocările ce au stimulat micile schimbări. Iar trecerea de la Trade Marketing la Key Account în 2005 a venit la pachet cu o fină observație - cea mai mare problemă a companiei era legată pur de comunicare. „M-am întâlnit cu fiecare client și am aflat cum văd aceștia relația cu Albalact. Am aflat că sunt nemulțumiți că nu răspundem la telefon și la mailuri. Atunci ne-am luat angajamentul față de fiecare client să răspundem la fiecare telefon și la fiecare mail în maxim o oră. Planul s-a tradus prin 12 ore de muncă pe zi, dar după un an de muncă asiduă, relația cu clienții era pe drumul pe care eu mi l-am propus”, a spus executivul Albalact. Și, drept urmare, în următorii 1-2 ani, roadele se vedeau, compania începea să crească, iar brandul Zuzu, lansat în septembrie 2006, devea lider de piață, în 2007.
Firesc, facem trecerea la „NOI”, adică la angajații companiei, în acest caz. „În 2010, când am devenit director comercial, făcând vizitele la toate punctele din țară, mi-am dat seama că tot ce știam eu că înseamnă Albalact, nu însemna și pentru oamenii din țară, parcă eram 10 firme diferite. Am zis că ne trebuie o cultură organizațională”, a completat Irina. După alte eforturi, în 2011, echipa era creată. Dar creat nu e sinonim cu conectat, iar oamenii nu se cunoșteau între ei. „Am organizat primul teambuilding, am luat de la toți cunoscuții pe care-i aveam camere de filmat și am rugat colegii să filmeze reclama pentru iaurtul Zuzu. A fost o energie nemaipomenită, nu cred că am întâlnit undeva așa o energie cum a fost în acel prim teambuilding. Multă lume din companie spune că de acolo a pornit totul, cel puțin în echipa de vânzări”.
La ce au dus toate acestea? Albalact este din 2015 lider pe piața locală, cu o echipă de vânzări de 200 de oameni, pe care Irina îi descrie ca fiind foarte motivați și energizați de ceea ce au realizat împreună.
Autenticitate get-beget și un business care a trecut printr-un proces de transformare, în care cuvântul cheie a fost ”omenie”. Așa s-ar putea rezuma, pe scurt, discursul lui Marius Bîcu pe scena Inspiro Conference.
”O schimbare mică, cu impact major. Aceasta a fost tema pe care am primit-o și când m-am dus acasă și am căutat astfel de evenimente, am găsit doar un om care m-a învățat care este locul omeniei în business”, și-a început Marius prezentarea.
Iar elementul care a făcut declicul schimbării a fost momentul în care Marius a vrut să dea o nouă imagine businessului pornit de tatăl său. ”Un rol esențial în ceea ce suntem astăzi l-a avut Janos Kurko, designerul cu care am colaborat și care ne-a trezit la realitate. Și acum îmi amintesc concluziile după prima zi pe care a petrecut-o la fermă. «La brânza de burduf stai bine, nota zece. La telemea, mai ai mult de lucru ca să ajungi acolo unde trebuie, iar la cașcaval ar trebui să renunți. Fabrica e mică, tehnologie nu prea ai, dar ai animale sănătoase și m-am simțit bine. Însă cel mai mult mi-a plăcut că m-ai dus să mânânc la mama ta. Tocmai de aceea, dacă tu ești de acord că în afară de oameni și omenie nu avem ce comunica, putem lucra împreună». Acum brandul nostru este «De la ferma cu omenie»”, a povestit Marius.
Însă tot acest proces a atras după sine numeroase schimbări, prima dintre ele fiind procesul de recrutare și relația cu angajații. ”Am înțeles că trebuie să pretindem de la angajații noștri, pe lângă muncă, și omenie. A fost destul de trist pentru că au fost și colegi la care a trebuie să renunțăm pentru că, deși erau foarte buni profesioniști, le lipsea omenia. Apoi, am eliminat din ecuație producția de cașcaval și ne-am dat seama că simplificând businessul reușim să facem mai mulți bani, deși muncim mai puțin. Și așa am înțeles că expresia «Less is more» e perfect adevărată”, a mai spus Marius.
Dar se poate îmbina profitul cu omenia? “Am observat că facem business bun cu cei cu care ne întelegem bine. Relația umană este cea mai eficientă. De exemplu, noi vindem brânză în 11 țări din Europa, piețe în care lucrăm cu distribuitori și aproape toți acești parteneri sunt businessuri de familie care ne împărtășesc valorile”, a adăugat Marius.
Astfel, sfatul lui a fost să aducem lângă noi oameni care nu ne dau neapărat dreptate. ”Dacă avem lângă noi oameni autentici, care spun ce cred – chiar dacă asta nu e ceea ce vrem să auzim – și care nu-și schimbă tonul vocii în funcție de audiență, ei ne vor face să creștem, chiar dacă poate fi dureros.”
Una dintre cele mai frecvente întrebări pe care le primește Andreea Micu este: “Nu te simți ciudat să te afli în umbra familiei?”. Răspunsul este întotdeauna același: pentru ea familia reprezintă piatra de temelie, în drumul pe care și-ar dori să-l ducă mai departe și copiii săi. Alături de părinții săi, Valeriu și Cristiana Stoica, Andreea conduce Crama Avincis, situată pe Domeniul Vila Dobrușa, în cunoscuta regiune viticolă Drăgășani.
”Tatăl meu mi-a spus că marile businessuri au în spate o familie. Și dacă la început nu avea sens neapărat, treptat am înțeles acest lucru. Familia te sprijină și la bine și la greu, te susține să duci businessul mai departe indiferent de condiții și te încurajează să privește dincolo de indicatorii financiari. Atunci când ai o motivație suplimentară dincolo de cea financiară într-un business, poți să mergi mai departe și în clipele grele”, a spus Andreea, îndemnându-i pe cei din sală să se lase inspirați de familie și să descopere “acele giuvaieruri care merită duse mai departe”.
În opinia sa, fiecare dintre noi are datoria de a găsi acel element definitoriu, oferind drept exemplu marile civilizații care au fost construite prin continuitate.
“Am continuat pasiunea stră-străbunicilor noștri de a produce vin, fiind convinși, ca familie, că aceasta este datoria noastră morală. Tradiția trebuia dusă mai departe. Asta m-a motivat și pe mine să fiu alături de părinții mei în toți acești ani. Și prima întrebare pe care ne-am pus-o a fost cum ne putem diferenția ca business? Iar consultantul de branding cu care am colaborat ne-a sfătuit să fim autentici, să ne spunem povestea familiei, pentru că oamenii apreciază poveștile adevărate, nu cele inventate. Familia și povestea unui brand sunt cele care dau autenticitate unui produs foarte bun”, a punctat Andreea.
Privind spre viitor, Andreea i-a incurajat pe participanții la conferință să le transmită generațiilor tinere, pe lângă moșternirea unui business, încrederea că pot reuși. La acest aspect se adaugă și importanța oamenilor potriviți pe traseu. “Oamenii sunt cheia schimbării. Este bine să fim atenți la ceea ce își doresc, altfel vom avea de pierdut pe termen lung”, a mai spus Andreea.
De când a pășit în lumea antreprenoriatului, Radu Timiș a trecut prin numeroase încercări, dar s-a bucurat și de multe reușite. Spune că fiecare om, când se naște, vine cu niște daruri, iar el consideră că al lui a fost antreprenoriatul. Unde se întâlnesc însă antreprenoriatul și schimbarea?
”Acum 45 de ani eram în clasa a patra și când am fost întrebat ce vreau să mă fac când o să fiu mare am răspuns profesor de sport și să am 10 vaci. De ce? Pentru că voiam să am siguranța zilei de mâine. Astăzi, avem 1.600 de vaci și vom ajunge la 2.000 de vaci la fermă în curând și am fost între timp și profesor de sport. Am început businessul acesta în urmă cu 25 de ani ca o afacere de familie gândită pentru 100 de ani și vreau să ating acest obiectiv. Anul acesta am refuzat a treia ofertă de preluare și am făcut acest lucru pentru că m-am gândit ce aș face și ce însemnăm noi doar cu un cont în bancă?”, și-a început Radu Timiș discursul.
De altfel, în contextul în care lucrurile se schimbă cu o viteză uluitoare, întrebarea este cum mai putem fi creatori? ”Antreprenoriatul înseamnă libertate. Știți ce anume generează oamenilor cea mai multă bucurie? Libertatea. Însă a fi liber și a face propriile alegeri, pentru unii dintre noi ar putea fi un lucru care ne sperie. Dacă ne obișnuim ca altcineva să ia deciziile pentru noi, cu trecerea timpului, cu atât va fi mai greu să facem acele schimbări care ne vor face să evoluăm. În cazul meu a treia încercare fost cu noroc. Când partenerii mei m-au dat afară din prima firmă mi-au spus că nu sunt bun pentru afaceri. A fost cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat pentru că asta a generat schimbarea. Vrem să fim în comoditate, pe același drum bătătorit și asta pentru că schimbarea e grea și la început chiar dureroasă”, a punctat Radu Timiș.
Deși businessul a crescut de la un an la altul, au existat și perioade în care a vrut să renunțe. Însă a învățat în același timp că lucrurile bune nu se fac bătând din palme și că e nevoie de perseverență. ”În ultimii patru ani, am reușit să raportăm creșteri de 20% de la un an la altul în contextul în care competiția e tot mai mare, iar 2018 este primul an în care vom dubla EBITDA. Secretul reușitei, dincolo de pasiune, este să ai răbdare”, a conchis Radu Timiș.
Cu un subiect apăsător la nivel național, educația, a stat Oana Moraru, Mentor Educațional, în fața audienței de la Inspiro 2018. Aceasta și-a început prezentarea printr-un exemplu personal șocant: „Fata mea, care este în clasa a IX-a la un liceu bucureștean de elită, a făcut împreună cu colegii ei un exercițiu în care au împărțit cei 16 profesori de la școală în două extreme: vii și morți. Câți profesori vii credeți că sunt la clasa lor? Doi. Întâmplător, îi cunosc pe acești profesori și sunt oameni competenți, oameni care sunt serioși la clasa lor, au planuri de viață, însă copiii îi percep ca morți. Oare de ce?”.
Oana a subliniat că vorbim, pe de o parte, despre “Generația sensibilă a fulgilor de nea”, care, aparent, nu mai suportă presiunile sau pretențiile de superioritate. Copii care au nevoie de profesori vii, profesori care se conectează cu adevărat la ei, cărora le pasă, care sunt suficient de pasionați de ceea ce fac. De cealaltă parte, a mai spus Oana, meseria de dascăl este, în special în România, extrem de izolată, lipsind feedback-ul pe calitatea activităților la clasă.
Mesajul pe care mentorul educațional a venit să-l transmită audienței, intitulat “Ocupați școlile”, a fost detaliat în continuare: „Ajutați-i pe acești profesori să se conecteze cu lumea de business, cu antreprenoriatul, cu ce contează în educația copiilor noștri. Fie că sunteți părinți, fie că urmați exemplul altor companii care au adoptat, pur și simplu, o școală, compania și-a pus numele pe școala respectivă și a ajutat nu neapărat cu bani, ci cu un pic de gândire strategică”.
Dacă până acum am văzut care sunt problemele din școlile de elită, la polul opus se află cele din mediul rural. „Școlile din zonele defavorizate au nevoie de sprijinul comunității, care trebuie de urgență să trimită mulți asistenți sociali, mulți psihoterapeuți, mulți profesori de sprijin. Copii, în mediul rural, nu reușesc la clasele primare, gimnaziu sau să ajungă la liceu pentru că le lipsesc, fundamental, primele etape de dezvoltare din viața lor. În mediul rural, e nevoie să băgăm bani pentru toaletele din curte, dar e nevoie să băgăm bani pentru stimularea cognitivă și senzorială a copiilor, pentru dezvoltarea limbajului”, a mai spus Oana Moraru.
Oana a mai spus că își pune speranța în oamenii de afaceri și în ceea ce privește sprijinul școlilor din categoria medie, care sunt cele mai multe din țară. „Acolo e nevoie și de investiție materială, și de educație antreprenorială, și de lideri din partea noastră, și de traininguri cu profesorii”, a punctat aceasta.
Pentru Horia Colibășanu, medicul stomatolog din Timișoara care a escaladat șapte vârfuri de peste 8.000 m, pasiunea pentru expedițiile montane cu risc extrem a început din copilărie. În spatele casei bunicilor era un deal foarte înalt pe care tânărul Horia a încercat în repetate rânduri să îl urce și nu reușea.
“A rămas încă pe lista de obiective. Așa am ajuns să îmi doresc să urc pe munte. Cu toții avem ceva care ne pare a fi imposibil. Primele expediții au fost modeste, ele m-au dus până undeva la 5.000 de metri. Au fost expediții cu un buget redus, de câteva sute de euro, din care încercam să salvez ceva bani. Am urcat apoi până la 7.000 de metri, apoi a urmat Pakistan, K2, unde bugetele expediției au crescut. Acolo am învățat că dacă îți dorești ceva cu adevărat poți realiza. Dacă pe K2 am învățat ce înseamnă echipa și cât de bine e să fii cu cineva, pe Everest am învățat să îmi înfrâng toate neliniștile și singurătatea. Trebuie să te înțelegi destul de bine cu tine însuți”, a povestit Horia.
Nu de puține ori a auzit că dacă îți dorești ceva cu adevărat și lupți până la capăt, șansele sunt de partea ta. “Dar, atunci când cuvintele vin din gura unui alpinist pentru care riscul face parte din vocabularul zilnic, puterea lor e cu atât mai mare. Mulți dintre dumneavoastră probabil considerați că alpiniștii nu sunt normali la cap. Însă cu toții conducem mașina în România și cred că riscul pe care mi-l asum eu într-o expediție este la fel de mare ca și riscul producerii unui accident în zece drumuri pe ruta București – Timișoara”, a exemplificat Horia.
Cu toate acestea, există o limită și pentru risc. Horia a vorbit despre momente în care a decis să se retragă din expediție pentru că riscul devenise prea mare. Acesta a fost și cazul ultimei expediții pe Everest, când alpinistul român a decis să pună capăt expediției. Motivul: faptul că va muri.
“Este foarte greu să cuantifici cât de aproape ai fost de risc. Au fost doar câteva cazuri în care am aflat ulterior că au fost avalanșe în zona din care ne-am retras și deci luaserăm decizia bună de a ne întoarce la baza muntelui. În 20 de ani de alpinism, nu am fost niciodată luat de vreo avalanșă. La ultima expediție am plecat cu un regret, și unul de ordin financiar, am stricat 50.000 de euro, dar ne-a fost frică de faptul că vom muri”, a mai spus Horia.
„Nu am om”. O expresie care își are originea în Biblie, atunci când un invalid îi spune lui Iisus că nu are un om ca să-l ia și să-l arunce în scăldătoarea care l-ar fi vindecat de toate bolile. O expresie care, în 2018, încă bântuie sau, mai bine zis, ne bântuie: „Într-un sfert din localitățile din țara asta, sunt de trei ori mai puțini medici decât ar trebui să fie: câte un medic la fiecare 1.000 de oameni. 100.000 de copii cresc fără unul sau fără ambii părinți, pentru că aceștia sunt plecați la muncă în străinătate. Anul trecut au plecat 17.000 de oameni în fiecare lună. Și, cu fiecare om care pleacă, pierdem ceva, rămânem mai singuri, mai săraci, mai bolnavi, mai lipsiți de speranță”, a spus Vlad Voiculescu, pe scena Inspiro.
În ultimii 10 ani, a lucrat, mai întâi, în domeniul bancar. A fost, apoi, șef de cabinet și, ulterior, ministru al Sănătății. Și, poate cel mai important pentru el, în toată această perioadă, a fost ONG-ist.
Ce-l definește însă? „Cred că ceea ce ne definește nu e locul de unde venim, țara de unde venim, facultatea pe care am terminat-o sau nici măcar lucrurile în care spunem că credem. Cred că ceea ce ne definește sunt luptele noastre și ceea ce facem efectiv, ceea ce rămâne după noi”.
Așa că, mânat de dorința de a-i ajuta pe copiii români bolnavi de cancer care nu puteau să-și procure medicamentele necesare salvării propriilor vieți, Vlad a pornit așa-numita „Rețea a citostaticelor”. „Voluntarii care s-au alăturat erau oameni care plecau din Viena, apoi oameni care plecau din Bratislava, după care oameni de la Paris, din Spania, apoi oameni de la Budapesta. Toți oamenii ăștia au transportat, din câte știu eu, medicamente pentru 2.500 de pacienți”, a detaliat Vlad.
Iar asta i-a dat curaj: „Curaj că oamenii pot să se mobilizeze fără să aibă niciun fel de loialități deosebite și pot să facă o mulțime de lucruri bune dacă au o minimă încredere unii în alții”. Așa că a făcut încă un pas și, așa, a luat naștere MagiCAMP. „Am văzut tabăra lui Paul Newman. El a făcut prima tabără pentru copii bolnavi de cancer și, apoi, când m-am dus acasă, mi-am dat seama că ăla-i locul, aproape de spital, într-o zonă de dealuri și foarte aproape de București. Și am început să cumpăr bucăți de teren. Am visat la asta câțiva ani”.
În anul 2014, la prima ediție MagiCAMP, în tabără s-au înscris 30 de copii. Până anul acesta, numărul lor a crescut la 250 de copii. 90% dintre ei n-au fost niciodată în nicio tabără, iar 70% n-au fost niciodată în niciun loc în afară de casa lor și de spital.
