Interviu de colecție Victor Rebengiuc: După aproape 70 de ani de carieră nu mă consider un actor mare
Călătoria INSPIRO, evenimentul Progresiv departe de exceluri și aproape de oameni, ajuns la borna cu nr. 14, s-a încheiat cu un interviu de colecție alături de marele actor Victor Rebengiuc. Încadrându-se sub tema-umbrelă ”A New Journey”, interviul cu maestrul Rebengiuc a parcurs momente-cheie din călătoria sa prin viață și a culminat cu un final emoționant. 
Când a început povestea lui Victor Rebengiuc? Este un început vesel așa cum ar trebui să fie orice copilărie?
Am apărut pe lume în 1933, exact în perioada grevelor de la Grivița. Mă trag dintr-o familie de oameni simpli, liniștiți, cu probleme. După ce s-a născut fratele meu, tatăl nostru a plecat. Noi nu am simțit această plecare, nu ne-a durut. Bunicii materni ne-au crescut și au fost perfecți. Nu am simțit nevoia unui tată niciodată. Singura care aducea bani în casă în mod regulat era mama, funcționară la stat. Bunicul meu s-a apucat de afaceri, a deschis o măcelarie pe care ulterior a închis-o, a dat faliment, pentru că nu se pricepea. De Sf. Dumitru ne schimbam domiciliul pentru a găsi o chirie mai avantajoasă.
Am învățat să citesc de mic, bunica mea m-a învățat. Pe la 4-5 ani m-am trezit citind ziare. Eram la curent cu politica și tot ce se întâmpla în lume.
Ce ați simțit în fața fiecărui început, fiecărei noi călătorii a vieții – începutul carierei de actor, căsătoria cu dragostea vieții dvs, începutul meseriei de părinte, primul nepot?
Am fost actor înainte de a începe această meserie. Am fost actor amator în școală, însă nu am visat niciodată că voi deveni actor. Însă mi-am zis, elev fiind, că, decât să bat mingea pe maidan, să încerc. Nu fusesem până atunci la teatru. Ascultam teatru la radio, începusem să recunosc actorii după voce. Prima piesă în care am jucat a fost Ce i s-a întâmplat Gherghinei, în rolul principal. Mai târziu m-am înscris la Institutul de Teatru, am dat admitere, îmi era frică pentru că nu cunoșteam pe nimeni acolo. Îi știam din auzite pe marii actori ai țării, Aura Buzescu, Calboreanu, Vraca, Birlic. Am intrat printre ultimii în clasa doamnei Buzescu, care m-a învățat să nu mă mai strâmb pe scenă, ci să simt ceea ce spun. Am priceput greu, teatrul nu e Lego.
Ce ați simțit în fața căsătoriei cu dragostea vieții dvs?
Prima oară m-am căsătorit cu o fată minunată, dar după 5-6 ani am divorțat pentru că m-am îndrăgostit de o fată mai tânără. Iată că se împlinesc în curând 59 de ani de când suntem împreună. Este o viață întreagă, o viață de om, ne-am inspirat, ne-am certat, ne-am întristat și veselit împreună, am avut o viață comună foarte frumoasă, cu de toate. Ne-am acceptat, am știut să ne tolerăm unele lucruri, să ne înțelegem foarte bine. Și credem că suntem făcuți unul pentru altul.
Iar scenariul a fost completat de un copil și apoi de un nepot.
Copilul a fost momentul meu de fericire absolută. Am vrut ca fiul meu să știe că are un tată și m-am dedicat lui, am făcut tot ce se putea face pentru el, fără să îi dau nas, dar învățându-l să fie sincer, să fie adevărat, să fie drept. Să nu își bată joc de oameni. Iar acum face și el același lucru cu Mircea, nepotul meu.
Personal, nu prea îmi place să vorbesc despre mine, am avut o viață simplă, neinteresantă. Nu mi se pare că în viața particulară sunt o persoană interesantă. Cred că ceea ce fac pe scenă și încerc să fac din ce în ce mai bine de aproape 70 de ani mă definește mai bine. Nu sunt mulțumit de bine ca actor, nu mă plac, nu mă laud cu ce actor mare sunt. Eu îmi propun să joc bine, dar întotdeauna îmi scapă ceva. Sunt momente pe care nu le-am acoperit bine, cărora nu le-am găsit o dezvoltare corectă. Uneori în teatru mai poți repara asta, la film nu mai poți face asta. În viața de toate zilele eu sunt o persoană absolut oarecare. Nu sunt cu nimic mai deosebit față de oamenii alături de care stau la coadă la Mega Image-ul de lângă casa mea, fie în troleibuz, fie în metrou sau pe bancă în Cișmigiu.
Luați ceva din rolurile pe care le jucați în viața de zi cu zi?
Nu. Încerc să dau din mine pe scenă, nu să iau. În general, sunt curios când trec prin viață să văd ce se întâmplă cu lumea. Am un fel de arhivă de sentimente, de personaje pe care o folosesc din când în când, din care mă inspir. Au trecut aproape 70 de ani și nu mă consider un actor mare. Sunt lucruri pe care încă mai trebuie să le învăț și să le perfecționez. Nu știu dacă voi mai avea timp. Nu mai am forța necesară.
Ce v-a ajutat să rămâneți atât de actual, atât de iubit chiar dacă generațiile s-au schimbat?
Mi-am văzut de treabă. Nu am făcut nimic pentru imaginea mea. Am jucat teatru pentru că asta este profesia pe care mi-am ales-o, pe care o respect și o iubesc. Cred că am ales bine, e o muncă ce îmi aduce satisfacție. Când sunt pe scenă sunt în lumea mea. Am căutat să nu joc mereu același tip de personaje.
Ce preferați – începutul unei piese sau finalul ei?
Nu pot să fac o deosebire. Începutul este început, însă la final este nota de plată. La început deschizi ușa și știi ce vei găsi pe scenă. Dar nu știi cine e în sală și ce așteptări are, iar acestea sunt emoțiile de premieră, de început. Încerci de fiecare dată să fii adevărat, să nu o faci din rutină.
Vă invităm să urmăriți interviul integral cu maestrul Victor Rebengiuc în video-ul următor.
