De la reciclare la competitivitate. Ce schimbă, de fapt, PPWR pentru companii
Regulamentul european privind ambalajele (PPWR) mută conformarea din departamentul de mediu în centrul strategiei de business. În următorii ani, avantajul competitiv nu va fi dat doar de produs și preț, ci și de capacitatea companiilor de a demonstra, prin date și documentație, că ambalajele lor respectă noile reguli europene, explică Luminița Roșca, Director General Stratos Management. 
Ce reprezintă, în practică, termenul de 12 august 2026 pentru companiile din România? Este un moment de conformare efectivă sau începutul unei perioade de tranziție?
Este și una, și alta; tocmai aici stă capcana. De la 12 august 2026, PPWR se aplică în mod general pentru ambalajele puse pe piața europeană. Acest termen este linia de start a unei tranziții care se întinde până în 2030, 2035 și mai departe, cu obligații care se activează în valuri: mai întâi restricțiile privind PFAS în ambalajele alimentare, aplicabile chiar din prima zi, apoi reciclabilitate, conținut reciclat, etichetare armonizată. Diferența față de alte schimbări legislative este că pregătirea trebuie să înceapă înainte de termen. Documentația tehnică, datele de la furnizori, testele și eventualele reproiectări nu se construiesc în câteva săptămâni. Pentru companiile din România mai e o nuanță: PPWR este regulament, deci se aplică direct, fără transpunere națională. Faptul că statul încă își definește instrumentele de control și penalizare nu amână cu nimic obligația companiilor de a fi pregătite.
Care sunt cele mai frecvente neînțelegeri pe care le observați în piață?
Sunt patru, pe care le întâlnesc aproape în fiecare discuție. Prima dintre ele: „PPWR e despre plastic.” Nu este adevărat. PPWR se aplică tuturor materialelor – plastic, hârtie, sticlă, metal, lemn, compozite și tuturor tipurilor de ambalaj, de la raft până la transport și e-commerce. A doua neînțelegere: „PPWR e o temă de mediu.” Din nou, nu este adevărat. A devenit o temă de acces la piață, de achiziții, de design de produs și de relație comercială cu retailerii. O altă ipoteză pe care am auzit-o a fost „Schimb materialul și sunt conform.” A trece de la plastic la hârtie sau de la multistrat la monomaterial nu rezolvă nimic dacă ambalajul nu mai protejează produsul, nu se poate recicla în practică sau nu poate fi documentat, adică furnizorul noului material nu poate livra compoziția, testele și certificările care susțin conformitatea. Modificarea unui ambalaj atinge tot lanțul: durata de viață a produsului, siguranța alimentară, logistica, costurile. Nu în ultimul rând, există ideea potrivit căreia furnizorul este cel care răspunde în cazul regulamentului PPWR. Furnizorul livrează date (specificații de material, declarații privind substanțele, certificate de conținut reciclat, rapoarte de testare), dar responsabilitatea rămâne la compania care pune produsul pe piață. Producătorii, importatorii și distribuitorii au, fiecare, obligații distincte. Pentru asta trebuie să colaboreze din timp, să înțeleagă fiecare ce are de făcut.
Cât de pregătite sunt companiile din România comparativ cu cele din alte state membre?
Regulamentul intră în vigoare pentru toate statele membre în același timp, așa că nu aș risca o comparație între România și alte state. Ce pot afirma însă este că există companii care s-au pregătit mai din timp decât altele. Iar pregătirea asta înseamnă lucruri concrete: au un plan, și-au analizat portofoliul de produse, au văzut ce au de făcut, au început discuțiile cu furnizorii și au intersectat deja acest regulament cu alte prevederi, precum Directiva privind plasticul de unică folosință (SUP). E posibil ca firmele care au filiale în mai multe state europene să fie mai pregătite, pentru că fac schimb de experiență între piețe, au resurse dedicate acestui subiect, un project manager alocat și, mai mult, rutina lor este să lucreze cu bugete și strategii pe trei, cinci, chiar zece ani.
Pentru un producător cu multe SKU-uri, care e cea mai grea cerință? Dar pentru cei care importă produse ambalate din afara UE?
Pentru producător, dificultatea nu e o cerință izolată, ci combinația: să-și cartografieze portofoliul, să regândească ambalajele cu risc și să poată demonstra conformitatea pentru fiecare. Cu cât portofoliul are mai multe SKU-uri, cu atât procesul devine mai complex, mai greu de analizat și de controlat. PPWR mută întrebarea de la „avem un ambalaj reciclabil?” la „putem dovedi că este conform?”. Iar reproiectarea ambalajelor critice – în alimentar, cosmetice, farma, trebuie făcută fără a compromite siguranța sau funcționalitatea produsului, ceea ce cere testare reală și colaborare între toate departamentele. Pentru importator, provocarea e alta: el devine cel care controlează accesul produselor pe piața europeană. Nu se mai poate baza pe declarații generice de tip „recyclable” sau „PFAS-free” de la un furnizor din afara UE. Trebuie să verifice că evaluarea de conformitate a fost făcută, că documentația tehnică există și că datele sunt credibile, altfel produsul nu are ce căuta pe piață.
Cât de pregătite sunt companiile din perspectiva datelor?
Aici am observat din discuții că nivelul de pregătire e mai scăzut decât cel de conștientizare. Multe companii au datele necesare pentru raportările clasice: greutăți, tipuri generale de material, cantități, dar PPWR cere un alt nivel de detaliu. Nu mai e suficient să știi că un ambalaj e „plastic” sau „carton”; trebuie să știi compoziția exactă, conținutul reciclat, certificările și ce furnizor a livrat fiecare informație, pentru fiecare versiune de ambalaj. Din experiența noastră, multe companii nu pot estima încă clar impactul noilor reguli asupra propriilor ambalaje. Este una dintre cele mai serioase vulnerabilități, pentru că nu poți construi un plan de conformare fără un inventar tehnic al ambalajelor. În practică, aceste date sunt împrăștiate între achiziții, calitate, producție, marketing și furnizori sau nu există deloc, pentru că PPWR aduce cerințe noi, pe care nimeni nu a avut până acum motiv să le colecteze. Regulamentul va forța companiile să își construiască o bază de date unică, actualizată și auditabilă, conectată la produse și la furnizori.
Ce informații despre ambalaje lipsesc cel mai des din bazele de date ale companiilor?
Trei lucruri lipsesc cel mai des. Primul este detaliul la nivel de componentă. Companiile știu produsul și greutatea totală, dar rareori au structura detaliată pe materiale și elemente, critică mai ales la ambalajele multistrat sau compozite. Al doilea se referă la datele despre substanțele care pot bloca conformarea, în special PFAS și metalele grele. Pentru ambalajele alimentare, restricțiile privind PFAS sunt printre primele obligații, iar concentrațiile trebuie susținute cu documentație. Al treilea aspect ține de conținutul reciclat: procent, sursă, trasabilitate, certificare și evaluarea reciclabilității reale, nu doar teoretice. În PPWR, toate acestea devin parte din conformare, nu un „nice to have”.
Va transforma PPWR conformarea într-o problemă de sustenabilitate sau de management al datelor?
Va fi ambele, dar mecanismul practic este managementul datelor. PPWR transformă sustenabilitatea dintr-o intenție într-o obligație demonstrabilă. Nu mai e suficient să spui că ambalajul e sustenabil; trebuie să o dovedești prin date, teste și documentație. Este o schimbare structurală: ambalajul devine zona în care ESG, legal, achiziții, calitate, producție, IT, marketing și comercial lucrează pe aceeași bază de date. Companiile care vor trata PPWR strict ca raportare de mediu vor reacționa târziu. Cele care îl vor trata ca sistem de guvernanță a datelor vor lua decizii mai bune: ce ambalaje reproiectează, ce furnizori păstrează, ce costuri optimizează, ce pot comunica onest în piață. Aici se va face, de fapt, diferența în planul competitivității, nu între cine e conform și cine nu, ci între cine ia decizii pe date și cine reacționează sub presiune.
În ce măsură infrastructura de reciclare din România poate susține obiectivele regulamentului?
Avem un exemplu care merită subliniat: Sistemul de Garanție-Returnare. În 2025, RetuRO a raportat peste 5,2 miliarde de ambalaje returnate, o rată de colectare de 83% și circa 387.000 de tone predate reciclatorilor. Pentru un sistem atât de recent, e o performanță reală, dovada că infrastructura se poate dezvolta rapid când există reguli clare, finanțare și implicarea consumatorilor. Dar SGR acoperă doar ambalajele de băuturi, în timp ce PPWR se aplică tuturor ambalajelor. La nivel general, România rămâne în urmă: 37,3% reciclare a ambalajelor față de media UE de 67,5%, cu vulnerabilități sistemice pe colectarea separată și infrastructura de tratare. Și aici e o miză pe care aș pune accent: degeaba investesc producătorii și importatorii în reproiectare, testare și documentație dacă, la capătul lanțului, nu găsesc material reciclat de calitate, în cantități suficiente și la costuri rezonabile. Cererea de material reciclat va crește rapid, iar oferta trebuie construită din timp. De aceea, pasul firesc este o dezvoltare coordonată a capacităților: de colectare, sortare, tratare și reciclare, în care mediul privat și statul lucrează împreună, astfel încât să apară o piață predictibilă a materialelor reciclate. De aceea, cred că e important ca acest subiect să fie pus pe agendă în asociațiile de industrie, în dialogul cu ministerele și autoritățile responsabile și să existe o colaborare între toți cei implicați. Fără material colectat corect și bun de reciclat, obiectivele de reciclabilitate ale PPWR nu au cum să fie atinse.
Ce riscuri apar pentru companiile care amână pregătirea până aproape de termene?
Riscul nu e doar să nu te conformezi la termen. Tot ce am amintit până acum – planul, cartografierea portofoliului, dialogul cu furnizorii, eventualele reproiectări – cere timp, iar cei care încep târziu le descoperă pe toate simultan: lipsuri de date, furnizori nepregătiți, ambalaje greu de reproiectat, costuri mai mari. Și, între timp, pierd teren în fața competitorilor, care s-au mișcat mai devreme. Firmele care așteaptă clarificarea tuturor detaliilor riscă să piardă cel mai valoros avantaj competitiv: timpul. Expunerea e pe trei planuri. Comercial: probleme de listare la retaileri, blocaje la export, presiune pe contracte. Operațional: reproiectare în regim de urgență, stocuri de ambalaje devenite inutilizabile. Juridic și reputațional: sancțiuni, retrageri de pe piață și o expunere crescută la acuzații de greenwashing, pe măsură ce afirmațiile de mediu vor cere dovadă tehnică.
Dacă ați conduce acum o companie care trebuie să implementeze PPWR, care ar fi primele trei măsuri în următoarea lună?
Unu: o structură internă de guvernanță, nu un proiect izolat în departament de mediu sau calitate. Aș pune la aceeași masă juridicul, mediu, sustenabilitate, achiziții, calitate, R&D, producție, comercial, marketing și IT. În prima fază obiectivul nu e să se rezolve totul, ci să se clarifice cine răspunde, ce decizii trebuie luate și ce buget e necesar. Doi: o cartografiere rapidă a portofoliului de ambalaje. Aș construi o matrice de risc: ce ambalaje sunt cele mai expuse (alimentare cu risc PFAS, multistrat, greu reciclabile, cele cu afirmații de mediu) și pentru care furnizorul nu poate livra documentație. Trei: un pachet standard de solicitări către furnizori și selecția a 3–5–10 ambalaje prioritare pentru o reproiectare-pilot. Așa transformi PPWR dintr-o listă de obligații într-un plan de acțiune cu costuri, termene și responsabilități.
Peste trei-patru ani, va fi PPWR perceput ca încă o povară birocratică sau ca un factor de modernizare?
Va depinde exclusiv de abordare. Pentru cine îl tratează ca pe un dosar de conformare, va fi birocrație: formulare, declarații, costuri. Pentru cine îl integrează în dezvoltarea de produs, rebranding, achiziții și strategie, va fi un factor de modernizare. Cred că, peste câțiva ani, diferența va fi vizibilă: companiile mature vor avea portofolii mai simple, mai bine documentate și mai ușor de reciclat. Obiectivul Comisiei e clar: toate ambalajele de pe piața UE să devină reciclabile viabil economic până în 2030. Dacă ar fi să rezum, PPWR nu este, de fapt, despre ambalaje, ci despre competitivitate. De acum înainte, companiile nu vor concura doar prin produs, preț și distribuție, ci și prin felul în care își gândesc ambalajele: conforme, bine documentate și credibile în ochii consumatorului.
