"Observ o criza existentiala in tot mediul de business" | Progresiv
Piata bunurilor de larg consum a anilor 1990 a fost una de pionerat, de aventura, iar Magda Niculescu a prins trenul celor care au avut sansa sa lucreze in aceast context singular. Chiar si asa, dupa 15 ani de cariera corporatista in doua dintre cele mai mari companii multinationale active in Romania, Procter & Gamble si Mars, inca nu gasise raspunsul la intrebarea „ce as putea sa fac ca sa am un impact mai mare asupra oamenilor din jur”. In plina criza, a lasat jobul confortabil din multinationala si s-a lansat intr-un antreprenoriat atipic, un business in care vinde cel mai sigur produs din lume: pe sine.
Magazinul Progresiv: Faci parte din generatia care pe care revolutia a prins-o cu un picior in comunism si cu unul in capitalism. In ce masura ti-a marcat cariera acest inceput de drum atipic?
Magda Niculescu: In 1989 tocmai terminasem Liceul Pedagogic din Ploiesti si din cauza ca acest oras era declarat inchis, pentru ca se dorea controlarea numarului de locuitori, am primit repartitie in comuna Iordacheanu, langa Urlati, desi desi terminasem a doua din promotie si as fi avut dreptul la un post in oras. Prin urmare, revolutia m-a prins invatatoare la simultan, la tara. A fost un an de naveta dificil, insa nu il regret pentru ca atunci am invatat ce inseamna omul simplu si viata grea. Imi aduc aminte si acum cum am ajuns acolo cu metodele mele elevate de educare a copiilor, iar ei se uitau ciudat la mine pentru ca le paream infantila.
Majoritatea dintre ei erau intens implicati in munca din gospodarii si scoala era doar un lucru care trebuia bifat. Pe de alta parte, acest an a fost unul de cotitura in viata mea pentru ca m-am uitat in jur si mi-am vazut viata proiectata pe urmatorii ani. Traseul unul clasic: dupa ce la 18 ani aveai un serviciu respectabil, la 19 te casatoreai si la 20 faceai copil. Era ca si cum la 20 de ani viata mi s-ar fi terminat! Mi-am vazut urmatorii 50 de ani traiti la indigo si m-am ingrozit. Nu puteam sa nu ma intreb daca la asta se limiteaza viata mea. Apoi a venit revolutia si mi-a fost foarte clar ce vreau sa fac.
M.P.: Ai decis sa dai admitere la facultate si ai avut sansa sa pleci la studii in Franta. De ce te-ai intors? Pentru multi, decizia de a ramane acolo ar fi fost cea evidenta.
M.N.: Imediat dupa revolutie am dat admitere la Academia de Studii Economice din Bucuresti, la sectia Turism, pentru ca inca traiam dupa mentalitatea din vremea comunismului cand cine lucra in acest domeniu o ducea bine. In scurta vreme insa s-a facut un anunt ca se organizeaza un modul nou de studii economice in limbi straine si m-am decis sa dau examen aici. Exista o mare deschidere a vestului catre noi in acea perioada, astfel incat decanul nostru a putut obtine usor burse pentru noi. Prin urmare, am plecat spre Universitatea din Grenoble cu o bursa de un an. La finalul acestui an mi-am spus ca nu are sens sa ma intorc sa invat economia capitalista de la niste profesori care si ei de-abia se puneau la punct cu ea. Astfel, ca am hotarat sa dau examen la Ecole Superieure des Affaires din Grenoble, desi bursa mea de un an se terminase si exista riscul sa nu mai obtin alte finantari.
Am reusit si am ramas in Franta inca trei ani, la finalul carora am obtinut o diploma de Master in finante si stiintele gestiunii si una de studii specializate (DESS) in Comert International.Nu a fost o perioada usoara pentru ca, dupa o vreme, s-a limitat numarul busierilor si nu am mai primit ajutor financiar. Am avut un job de entry-level la un restaurant universitar, am lucrat si ca vanzatoare si meditatoare la engleza si matematica pentru a-mi putea platii studiile si cheltuielile de intretinere. Prin urmare, nu teama de munca m-a facut sa ma intorc acasa. Mi-a fost clar inca de la bun inceput ca asta imi doresc si tocmai pentru ca am avut ocazia sa ies in afara tarii imediat dupa revolutie, sa cunosc alte societati, nu mi se mai parea asa un miraj. Si astazi mai sunt persoane care se mira ca nu am ramas acolo. Insa pentru mine motivul era foarte clar : sansa unica de a pune bazele unor companii la noi in tara.
M.P.: Care a fost prima experienta in industria bunurilor de larg consum?
M.N.:Am avut sansa de a lucra la Procter&Gamble, o companie care este in acelasi timp si o scola de business extraordinara. Chiar in ultimul an de studii eu cautam o companie la care sa fac internship-ul, iar ei cautau sa angajeze o persoana full time. Am dat interviul in Franta, iar incepand cu aprilie 1995 am preluat pozitia de Assistant Brand Manager Balkan Markets, insa atributiile erau cele ale unui Brand Manager: erai responsabil de dezvoltarea strategiilor si de implementarea lor, iar seful direct era acolo doar ca sa te indrume. A fost o perioada in care am calatorit si am acumulat mult. Am lucrat cu cele mai importante branduri – Ariel, Bonux, Always si Pampers – si am initiat Programul Always de Educare a Tinerelor in Scoli.
M.P.: Dincolo partea practica a lucrurilor, care au fost cele mai importante lectii pe care le-ai invatat in cei 6 ani petrecuti la P&G?
M.N.: Recent m-am reintalnit cu cel care pot spune ca mi-a fost primul mentor. Este vorba despre noul General Manager al P&G Romania, Hans Dewaele. La acel moment el ocupa pozitia de Marketing Manager. Imi aduc aminte si acum cand, intr-o zi, am navalit in biroul lui incepand sa vorbesc cam aleatoriu, iar el m-a oprit si m-a intrebat in ce scop am venit la el. “Vrei o aprobare, vrei recomandare, vrei un feedback? Care este obiectivul acestei intalniri?”. Am ramas in prima instanta blocata pentru ca nu am stiut ca orice convorbire cat de mica se gandeste si se pregateste inainte. De atunci am invatat sa fiu structurata si sa lucrez pe obiectiv, lucru de care tin cont si acum, chiar si cand dau un simplu telefon. Dincolo de lectia aceasta valoaroasa, perioada de la P&G m-a ajutat sa gandesc cum sa organizez un business din toate punctele de vedere, nu doar marketing, ci si comunicare, finante, logistica sau vanzari.
M.P.: Vorbesti cu entuziasm despre aceasta perioada. De ce ai plecat atunci?
M.N.: Se leaga de motivul pentru care revenisem in tara. Perioada de pionerat trecuse, iar managementul companiei intrase intr-o faza de consolidare. S-a schimbat viteza de realizare a lucrurilor si incepusem sa copiem lucruri din alte tari in detrimentul celor realizate local. A fost primul semnal ca imi doresc sa fac ceva nou. Prin urmare, am plecat la Mars, unde am detinut initial functia de Marketing Director South Central Europe si ulterior pe cea de Strategic Marketing and Innovation Director Pet Care Central Europa. Insa si aici m-a urmarit gandul legat de impactul actiunilor mele. Nu vreau sa fiu inteleasa gresit, m-am bucurat de fiecare loc prin care am trecut si mi-am adus contributia, insa de fiecare data, desi am avut mana libera si loc de actiune, am realizat ca nu pot sa fac diferenta decat in niste limite date. Inovatiile mi se pareau cu impact prea mic. Mi-aduc aminte la un moment dat ca ma batea gandul sa merg sa dau admitere la Facultatea de Medicina, acesta fiind un domeniu care ma atrasese si in adolescenta, pe care insa nu l-am urmarit. As fi fost capabila ca la 34 de ani sa merg si sa ma inscriu la Medicina pentru ca stiam ca puteam recupera timpul si as fi ajuns intr-un final un doctor bun. Insa am realizat ca, desi imi placea foarte mult, nu ma reprezenta cel mai mult, simteam ca nu acolo voi face diferenta cel mai tare.. Acesta a fost un alt moment de cotitura pentru mine.
M.P.: Cand ai aflat pentru prima data despre coaching? Majoritatea celor care renunta la cariera corporate merg inspre antreprenoriat. Tu de ce ai ales coaching-ul?
M.N.: In 2004 – 2005 m-am intalnit cu un fost coleg de industrie, Mihai Popa Radu, care tocmai se intorsese de la Londra unde facuse o scoala de coaching. A fost pentru prima data cand auzeam termenul si la acel moment imi parea lipsit de continut, de esenta, la fel ca cel de consultant pe care multa lume il purta cu usurinta. Nu i-am dat foarte multa importanta si, pentru o vreme, am si uitat convorbirea. M-am reintalnit apoi cu ideea de coach prin 2007 si atunci am facut click, s-a lipit de mine ca o manusa. Am descoperit atunci acel sentiment de misiune in viata care imi lipsea. Ce fac acum pot sa il numesc la fel de bine si antreprenoriat pentru ca este firma mea si eu ma ocup de tot ce presupune un business. Da, nu am o echipa pe care o conduc, din acest punct de vedere este diferit.
M.P.: Daca ar fi sa iti descri drumul pana la acest moment, To, cand in sfarsit ti-ai gasit scopul, cum ar arata: ca un zigzag, cu suisuri si coborasuri, ca o linie dreapta, ca o pista intortocheata de Formula 1 ?
M.N.: In mod cert un zigzag, dar dupa ce am luat decizia am intrat pe o autostrada, in linie dreapta, cu viteza maxima. Din acest punct de vedere mi se potriveste foarte mult raspunsul balerinului George Balanchine atunci cand a fost intrebat cum se face ca are atata energie sa faca atatea lucruri la o varsta inaintata. Iar el a raspuns: “Pentru ca acum stiu cu precizie ce vreau”. Tocmai pentru ca mi-am dat seama ca aceasta profesie are radacini atat de adanci in mine si este motivul pentru care m-am nascut, am decis ca nu vreau sa ma joc, ca vreau sa fac lucrurile bine. Si pe langa doua scoli de coaching, m-am inscris si la Facultatea de Psihologie pentru a avea fundamente solide in lucrul cu oamenii.
M.P.: Multi descriu coaching-ul drept “corporate shrink”. Este coaching-ul ruda mai elevata, moderna, a psihoterapiei?
M.N.: Exista o mare diferenta intre psihoterapie si coaching. Tocmai de aceea m-am si oprit cu studiile dupa licenta cand as fi putut continua foarte usor cu un program de master. In linii mari, diferenta majora consta in faptul ca, in timp ce psihoterapia este despre analiza si reflectia asupra trecutului, coaching-ul este despre viitor si despre a actiona. Toata energia este concentrata pe a intelege cine este omul cu care lucrez si cum sa cream ceva nou, mai bun. Coach-ul nu da sfaturi, menirea lui este sa ajute persoana sa constientizeze si sa gaseasca noi resurse in sine. , sa il ajute prin intrebari abile sa se dezvolte si sa creasca singur. El este cel care gaseste raspunsuri si solutii, iar eu doar ma asigur ca ceea ce decide este in linie cu cine este el la momentul respectiv si nu se auto-minte.
M.P.: Marturisesc ca mi se intampla adesea sa primesc invitatii de conectare pe retelele de socializare profesionale de la diversti coach-i si nu pot sa nu imi zic “inca un coach...”. Cum te diferentiezi in marea masa de persoane care s-au apucat, peste noapte, de aceasta activitate?
M.N.:Da, aceasta este reactia de care te lovesti cel mai adesea. Este dificil pentru ca nu vorbim despre o profesie reglementata si oricine poate sa isi aroge aceasta titulatura si prea putini sunt cei care au facut scoli unde au invatat principiile coaching-ulu. In ceea ce ma priveste, filosofia mea este sa inspir si sa conving oamenii mai putin prin ceea ce spun si mai mult prin modul in care imi traiesc viata. Daca ar fi sa fac o paralela cu ideea de business, aceasta este strategia mea de marketing. Functionez foarte mult pe recomandari si mai putin pe Linkedin sau bloguri. Intr-adevar, este destul de dificil pentru ca la noi in tara, oamenii si companiile nu inteleg beneficiile pe care le poate aduce acest serviciu.
O alta modalitate prin care ma diferentiez este si abordarea mea. De obicei, coach-ii se diferentiaza prin domeniu – life, executive, vocational, de grup, spiritual etc. – insa eu ma definesc prin modul de abordare in obttinerea rezultatelor, iar ceea ce practic eu este coaching transformational. Rezultatele nu sunt superficiale, doar la nivel comportamental, ci merg in profunzime, la motivatiile si valorile si adevarata identitate a oamenilor.
M.P.: Cine sunt clientii tai si care sunt cel mai des intalnite probleme din perspectiva companie - angajat?
M.N.:Colaborez cu firme diverse: din FMCG, constructii, din agentii de publicitate sau firme de avocatura si cel mai mult ma pasioneaza leadership-ul si executive coaching-ul. Cele mai intalnite subiecte sunt fie cel de dezvolarea abilitatilor de leadership, fie acela al regasirii motivatiei la lucru sau cresterea randamentului. McKinsey a sintetizat recent intr-un studiu ca pentru a mentine angajatii motivati si productivi, companiile au nevoie sa aiba nu doar un IQ si EQ organizational ridicat, ci si aa creeze un MQ (Meaning Quotient) ridicat. Companiile trebuie sa dea angajatilor sentimentul ca munca lor conteaza, iar asta o pot face daca isi aduc aminte aa se afla in business nu ca sa faca profit sau ca sa depaseasca competitia. Acestea sunt doar consecinte naturale atunci cand isi indeplinesc cu adevarat rolul: acela de a face cu adevarat diferenta in viata oamenilor prin produsele si serviciile lor. ..
Din acest punct de vedere, observ o criza existentiala in tot mediul de business, o lipsa de continut. Spre deosebire de anii trecuti, consumatorii nu mai cauta doar argumente tehnice sau banesti, cand cumpara un produs, spre exemplu. Oamenii incep sa cumpere dupa personalitatea brandului, dupa valorile pe care le promoveaza acestea.
Din perspectiva angajatilor, ce observ cel mai des este o epuizare si o lipsa a sensului. Desi in aparenta din exterior par ca au jobul perfect, ei nu sunt adanc fericiti. Preluam atat de multe din tiparele si temerile societatii incat uitam sa fim noi, fiinte unice. Nu mai indraznim sa ne aparam opiniile, ii lasam pe altii sa decida pentru noi si ramanem in continuare in pozitii in care nu mai vrem sa fim. Pentru ca nu stim de ce suntem valorosi fiecare in parte, ducem lipsa de asertivitate si incredere in sine si ne lasam usor inregimentati si condusi de sefi la fel de nesiguri si dezorientati ca noi.





